Exista doua categorii de comportamente umane cel putin aparent inrudite pe care marturisesc sincer ca nu le inteleg.

Prima este preocuparea cu comparatia intre preturile la raft si preturile la cassa ale diverselor produse. Mai zilnic apare, ori prin bloguri mai lansate in activism socio-politico-economic cit si cultural, ori prin ziare mai de tiraj din trei cifre, asa (adica locale, ca alea centrale au patru, sa ne intelegem) cite-un material despre cum cutare obiect pe care eu de exemplu nu ma pot imagina cumparindu-l apare la raft sub pretul de, aleg la intimplare din exemple, 11.79, iar la cassa se socoteste 12,29. Pai cum este posibil!!! Circ, scandal, sa vina Basescu si IMGB sa face ordine!!!

A doua este chestia cu pretul in reclame. Daca cineva anunta ca angajeaza, nu conteaza ce, sculer-matriter sau expert social media (ca astea doua-s mai invecinate asa, tot copilu’ de sculer-matriter simte chemarea meseriei parintesti din directia SM) nu se poate intimpla nici calcat cu senila sa scrie acolo cam ce salar ofera. Nu se poate si nu se ingaduie asa ceva. Da’ daca se vind papuci, de exemplu, nu-i posibil sa nu se comunice faptul in majoritate prin desene de papuci insotiti de pret. Mare, mai mare decit papucii. Papuci [de la] 20 de lei.

Problema este cam asa : eu nu cumpar papuci pe criteriul si rationamentul ca “am nevoie de papuci chiar acum, si am un buget de fix douazeci de lei pentru asta”. Nu am procedat niciodata astfel, si nu ma vad preacurind* procedind astfel. Intotdeauna am trecut la a cauta niste papuci care sa-mi placa. Ala e elementul cheie. Niste papuci care sa-mi placa. Dupa care, daca mi-au placut, am cerut o pereche care sa mi se potriveasca. Dupa care, daca mi-au gasit prin depozit (v-ar uimi cit de des pseudo-cvasi-scuzele penibile pentru comercianti pe care inca falimentul nu i-a gasit in Romania - in principal pentru ca-n Romania degeaba-i gaseste, vezi cazul Leonardo), i-am cumparat. Momentul in care ma intereseaza “cit costa” vine chiar ultimul si imi serveste la o singura determinare : sa stiu citi bani desfac din pachet. Aia-i tot.

Idem si la fel cu absolut, dar absolut toate produsele astea de trei surcele pe care se agita lumea. Nu am cumparat niciodata suc dupa pret. Nici bere. Nici alcool. Nici carne. Nici conserve. Nici bulion. Nici faina. Nici nimic, din tot ce vinde un supermarket, niciodata. Daca mi-o trebuit, am cumparat. Acel ceva ce mi-o trebuit. Daca nu, nu. Indiferent de pret. Ca nu ma intere cit costa.

Astea fiind zise, pot sa va marturisesc marea minune ca iote, de zece ani incoace cheltui fix aceiasi bani pe traiul zilnic, da’ sa vezi chestie, si-n Cluj ca si-n Boston ca si-n San Antonio ca si-n Nuevo Laredo ca si-n San Cristobal de las Casas ca si-n San Jose ca si-n Timisoara. Si-n Istanbul si-n Cairo si-n Luxor si peste tot. Si gagicile si ele, tot la fel, tot fix aceiasi bani, unele dintre ele de treizeci de ani, ca nu suntem toti nascuti de-odata.

Sigur, banii aia cheltuiti cu intretinerea lunara per capita ar fi poate suficienti pentru a plati salariile unei intregi redactii de ziar. Da’ asta mai putin conteaza, noi fiind oameni civilizati iara aia de prin redactiile ziarelor, ma rog, sa nu insistam. Ce conteaza e ca fiind stabila, suma nu prea are de ce sa ne ingrijoreze contabil, zic eu. Fac precizarea asta asa, preemptiv, ca am ca o suspiciune ca prima idee din mintea cititorului suparat deja de ce-o citit pina aici e ca vai, dar asa atitudine aduce dupa sine falimentul. Mnoa, pina azi iote ca nu se arata, da’ mai insistam cu determinarile, cine stie.

Ceea ce ma aduce la intrebarea care nu pot spune ca neaparat ma framinta, da’ totusi, oarecum asa ma preocupa. Deci, nu neg in nici un fel ca exista si vor exista oameni preocupati nevoie-mare de “economii”, la nivelul fractiilor de unitate monetara. Ori din perversa placere numerologica, filon de contabil in spiritul lor, ori din cea mai abjecta mizerie, incercarea de-a trai in lumea civilizata dintr-o mie de dolari pe luna, sau ma rog, cit e ajutorul de somaj.

Sa nu ma intelegeti gresit : nu voi a spune deloc ca arunc cu banii. Nici vorba de-asa ceva. Nu mi-am cumparat furculite cu cristale Swarowski si nu “las un milion spaga” ca nu aspir la oarece statuturi becaliene. Da’ nici nu m-oi apuca acum sa alerg de nebun pe strazi ca nu ma pot sui in taxiul care costa 1.85 pe kilometru cind eu stiu sigur ca exista unul care costa 1.69. Si nu pot sa cred ca oi fi eu singurul consumator eliberat de constringeri de-astea stupide ?! Trebuie cu necesitate sa existe si alti oameni care nu cumpara “X, ca-i mai ieftin”, sau “ce bere aveti pina la 2 lei”.

Asa-i ?

In care caz, a doua intrebare, nevoile astora cine le satisface, in economia Romaniei ? Ca supermarket care sa se laude cu “cele mai mici preturi” avem : toate. Si nu-mi folosesc la absolut nimic, ca nu-s capabile sa se aprovizioneze constant cu ce cumpar eu, unu’ are mustar de Dijon da’ n-are gem comestibil deloc. Altu’ are fistic si carne de rac da’ nu poti gasi acolo somon. Dupa care schimba : ala care avea gem aduce ulei de masline acceptabil, da’ scoate gemu’. Uite asa, de-ai dracu’. Ala care-avea mustaru’ nu mai are, da’ baga gemu’. Dupa o vreme. Si tot asa, de-a batjocura.

Deci, pentru aia care nu-s interesati de utopii cu “ieftin si bun”, ci cumpara produse excelente la preturile lor proprii, pe aia cine-i serveste ? Ca am inteles, pentru multimea care incearca si tot incearca sa scoata din rahat bici de matase si din citeva sute de dolari pe luna o existenta in lumea civilizata este cine. Pentru apucatii care vor sa arunce cu banii iara am vazut ca este. Cam timid, cam nepriceput si cam dezorganizat, da’ daca-ti pui mintea gasesti.

Pentru clasa mijlocie cine vinde ? Pe consumatorul bizar cine-l serveste ? Ca el nu-i bizar decit in tari bizare. In tari normale el e consumatoru’ normal. Zic si eu.

———
* Pare rau, am citit in DOOM-ul asta mai recent ca preacurind se scrie mai nou legat. A, nu stiati ca exista DOOM nou ? Pai daca nu sunteti blogeri de-astia influenti ca si mine, sa primiti invitatie la beta…