Io’ unu astept cu nerabdare urmatoarele, ca sincer sa fiu mi-e mai comod sa le citesc aici decat aiurea :)

(1.) E interesant faptul ca, in general (deci nu numai aplicat la chestiunea limbajului) felul in care gresim ne defineste mai bine identitatea (e mai specific pentru cine suntem cu adevarat) decat lucrurile pe care le facem corect. Cu alte cuvinte, in ceea ce priveste naturaletea sau autenticitatea unui act uman, o greseala e mai relevanta decat suma tuturor lucrurilor facute bine.

In acest sens, corectitudinea are o valoare de adevar inferioara greselii. Tot ceea ce e corect este, in fapt, o minciuna ticluita bine. Greseala (ca inabilitate reala/nativa/naturala de a fi corect) este singurul lucru asupra caruia suntem incababili sa mintim. Numai gresind spunem adevarul despre noi insine.

Comparand greselile de limbaj ale vorbitorilor nativi ai unei limbi cu greselile facute de vorbitorii non-nativi ai aceleiasi limbi, constatam ca ele nu numai ca nu se suprapun, dar pastreaza chiar un inalt grad de specificitate. Fiecare tip de greseala de exprimare e prevalent intr-o anume comunitate de oameni, avand priza maxima la (sau “facand masa” cu) acel grup de oameni pe care-l defineste cel mai bine. De aceea greseala (si raul in general) au o atat de mare putere de seductie si de difuzibilitate in masa. Nimic nu e mai contagios decat adevarul greselii.

Intre ceea ce e adevarat si ceea ce e (doar) corect e o diferenta fundamentala. Adevarul nu e o categorie morala (precum binele), ci una etica (ce tine de dreptate). A fi corect este bine, dar asta nu e totul si nu e niciodata suficient pentru a avea si dreptate. Dreptate are numai cel ce este de partea adevarului, a autenticului. Prin prisma asta, greseala (ce adevarata, adica cea produsa inconstient, fara voie, sau cu buna credinta) e o forma de autenticitate - sau modul in care ne tradam (sau suntem tradati de) propria autenticitate.

(2.) Cred ca Michel Serres e cel care a facut observatia ca esenta unei limbi sta in prepozitii. Ceea ce numim, oarecum pe nedrept, “cuvinte de legatura” poarta o insemnatate mai mare decat cuvintele cu functie semnificativa directa (substantiv, adjectiv, pronume, verb, adverb). Stapanirea unei limbi nu e atat o chestiune de vocabular, de asociere a cuvintelor la semnificatiile lor proprii), cat de folosire practica a acestui vocabular, adica de sesizare a complicatelor relatii dintre cuvinte si a modului in care acestea pot (sau nu) sa fie legate intre ele.